Ottó Kornis (1911-1949) a fost un evreu din Cluj. În perioada interbelică, a profesat ca avocat și jurnalist, iar în mai 1944 a fost deportat, întâi la Auschwitz, mai târziu la lagărele de muncă forțată din Brieg, Groß-Rosen, Langenbielau și Dörnhau. Imediat după ce s-a întors acasă, și-a scris memoriile și le-a publicat.

„Füst” („Fum”) a apărut în 1945 la Cluj, fiind printre primele cărți din lume scrise despre Holocaust, în care sunt descrise tratamentul inuman suferit în lagăre, durerea profundă și pierderile irecuperabile. Cartea a fost publicată în 2 ediții, una în 1945 și a doua în 2019, de către Asociația Culturală Minerva din Cluj-Napoca, și este disponibilă exclusiv în limba maghiară.

Acest fragment face parte din primul capitol al cărții, iar scenele au loc în ghetoul din Cluj și pe drumul spre gară. Înainte de deportare, Kornis relatează discuțiile pe care le-a avut la ghetou cu alți evrei. Inițial, fiind nemulțumiți și umiliți de condițiile din ghetou, au așteptat plecarea ca pe un eveniment salvator. Credeau că vor fi transportați într-un loc de refugiu până la finalul războiului. În ultima zi la Cluj, Kornis era însă frământat de o neliniște profundă.

Traducere realizată din limba maghiară de Orsolya András.

Ce-o fi, o fi, mi-am spus, dar în gând mă tot întorceam la ideea înspăimântătoare de care nu reușeam să scap: ce se va întâmpla dacă totuși ne vor transporta peste hotare și ne vor preda germanilor? Ce vom face atunci? N-aveam stare, așa că le-am zis alor mei că îmi iau rămas- bun de la ceilalți și, cu acest pretext, m-am pornit într-o plimbare pe ulițele strâmte ale ghetoului. Totuși, nu puteam exclude posibilitatea că această seară va fi ultima pe care o petrec aici, în orașul meu natal. Soarele a apus deja, imediat va cădea întunericul. Așa că plimbarea de rămas-bun nu poate fi prea lungă și sentimentală.

Doar în urmă cu câteva săptămâni, polițiștii m-au trezit din somn, mi-au dat câteva minute să-mi adun strictul necesar, m-au împins într-un camion și m-au transportat aici, la fabrica de cărămidă. S-a întâmplat doar în urmă cu câteva săptămâni, dar și acest timp a fost suficient să-mi fac deja amintiri intense care mă leagă de fiecare colț al acestui loc îngrădit cu sârmă ghimpată. De exemplu, compartimentul din baraca aproape complet golită, unde m-am oprit într-o dimineață și am căzut pe gânduri, pentru că de dinăuntru am auzit rugăciunea unui bărbat: «Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove, și locuințele tale, Israele!» Da, m-am oprit uimit, lovit de o idee care mi-a pătruns în minte asemenea unei flăcări – și pe care nici nu puteam s-o formulez acolo pe loc. Dar m-a ars cumplit pe dinăuntru, pentru că aveam senzația că în fața mea se derulează istoria noastră, cu toate necazurile trecutului, cu încercările prin care am trecut, absolut toate sacrificiile pe care am fost nevoiți să le facem de-a lungul secolelor, un preț pe care l-am plătit cu lacrimi și suferință pentru o ficțiune, pentru o idee fixă, și toate acestea sunt atât de greu de explicat.

Apoi, balustrada din lemn, de la scara care duce spre podul cuptorului de ars cărămizi. Acelea au fost adăpostul meu, scara și balustrada. Acolo am stat când a pornit primul transport din ghetou… Și țin minte foarte limpede și clipa când primul grup de evrei din Gherla a apărut pe ulița dintre cele două barăci aflate față în față. Înainte pășea un bărbat mai în vârstă, cu ochelari. E imposibil să uiți o față ca a lui, serioasă, brăzdată de riduri. Se ținea foarte greu pe picioare, așa că doi tineri îl sprijineau pe umeri ca să se poată deplasa. Mi-a atras atenția acest detaliu, pentru că știam și atunci că nu poate fi întâmplător ca exact acel bărbat infirm să meargă în fața tuturor. Evreilor le plac simbolurile. Bătrânul părea invalid de război, deci probabil și-a riscat viața pentru o patrie care acum îl umilește în cel mai groaznic mod.

Acei oameni erau mult prea epuizați, mult prea apatici încât să fi simțit groază sau frică la gândul morții. Moartea ar fi însemnat pentru toți liniște și odihnă.

Tot acolo, la aceeași balustradă, a stat mama mea în dimineața când am ajuns în ghetou. De acolo a privit cum m-a bătut un soldat SS, îndemnându-mă să muncesc mai cu spor. Între timp, ne-am obișnuit cu faptul că soldații germani ne bat, dar mama nu reușea să treacă peste acea scenă și, de fiecare dată când își amintea, spunea: «Vai, de ce trebuia să văd și eu când ți-au făcut asta!» Apoi, mai sus era intrarea în podul cuptorului de cărămizi – unde, în seara zilei de 3 mai, am tras o sperietură zdravănă. Eram de pază, mă bucuram de frumusețea cerului înstelat când, pe la nouă seara, au pornit sirenele orașului, semnalând pericol de bombardament. Îngrozit, m-am întors cu fața spre încăperea mare, complet întunecată, și priveam cu ochii bulbucați sutele de oameni care dormeau acolo. Mi-a fost teamă că, în orice clipă, va izbucni panica. M-am așteptat să sară toți din pat și să alerge disperați către ieșire, doar știau că acel coș înalt al fabricii de cărămizi era un punct ușor de ochit din avion. Dar nu s-a întâmplat nimic. Toți au dormit în continuare, nu se auzea nicio voce. Acei oameni erau mult prea epuizați, mult prea apatici încât să fi simțit groază sau frică la gândul morții. Moartea ar fi însemnat pentru toți liniște și odihnă.

Trebuia să-mi închei plimbarea – se întunecase deja. M-am întors în compartimentul din baracă, pe care părinții mei l-au transformat într-o locuință comodă. Bagajele pregătite pentru a doua zi erau gata. Am făcut un fel de repetiție. Am luat rucsacii pe spate, am ridicat valizele și sacoșele. Ceea ce rămânea acolo se pierdea pentru totdeauna. Curelele rucsacului îmi apăsau greu umerii. Oare vom reuși să ducem tot până la gară?

A doua zi – era 31 mai – spre prânz, au fost deja formate coloanele de câte o sută de persoane, pe terenul gol din mijlocul ghetoului. Sub supravegherea ofițerului de poliție maghiar Urbán, câțiva dintre noi am fost puși să numărăm oamenii de mai multe ori. Îi trebuia un număr, un număr exact! Arșița a început să devină copleșitoare. La fel ca mulți alții, mi-am propus să salvez cât mai multe lucruri, așa că am îmbrăcat mai multe rânduri de lenjerie, două perechi de pantaloni și două paltoane. Bagajele tuturor zăceau pe jos, voiam să le luăm în mâini abia la pornire. Niște tinere umblau printre coloanele de oameni, mamelor și copiilor le dădeau lapte, celorlalți cafea rece. Între timp, mai multe avioane roiau deasupra noastră, zburau foarte jos. Unii susțineau că fotografiau acea priveliște deosebită pe care o ofeream atunci. Ordinea și liniștea mulțimii aliniate era uimitoare. M-a surprins că, până și copiii, chiar și cei mai mici și mai zburdalnici, stăteau în liniște lângă părinții lor, fără să scoată un sunet, ca și cum pe toți i-ar fi lovit duhul cumințeniei. Cei care aveau să rămână sau cei care abia ajunseseră la ghetou s-au retras la marginea terenului pentru a nu deranja coloanele formate, pe oamenii pe care – țineau ei să creadă – urmau să-i revadă peste doar câteva zile. Pe același teren, care era practic piața centrală a ghetoului, în urmă cu câteva zile se plimbau tinerii noștri aparent lipsiți de griji, ca patricienii în Forumul roman. Acum, același loc era plin de o mulțime de bătrâni și bolnavi care se înghesuiau lângă un morman de bagaje și așteptau să fie transportați în camioane până la gară.

În sfârșit, am primit semnalul de pornire!

Jandarmii s-au aliniat pentru a forma corpul de gardă. Fiecare coloană avea un jandarm în față și unul la capăt. Șirurile de oameni treceau prin fața unui grup de polițiști, care îi priveau cu ochi de șoim și le smulgeau din mâini tot ce puteau. Fără nicio regulă, fără niciun ordin, au luat tot ce au putut apuca – o valiză, un palton, un rucsac pe care l-au declarat prea voluminos. Lucrurile confiscate au fost adunate într-o grămadă care creștea și tot creștea. Era un fel de bătaie la stroi, prin care trebuia să trecem cu toții. Până la urmă, și noi ne-am croit drum printre polițiști. Toată treaba ne-a costat doar o mică valiză, dar mama a început să enumere, tânguindu-se, toate lucrurile din valiză, fără de care probabil ne vom descurca foarte greu. Însă și bagajele care ne-au rămas erau nespus de grele. Cu câteva sute de pași mai încolo, nu am fi regretat dacă polițiștii ne-ar fi luat și mai multe obiecte.

Mergeam pe un drum care era plin de bagaje împrăștiate pe jos, aruncate de cei care au trecut înaintea noastră, pentru că n-au mai fost în stare să le care. Căldura a devenit insuportabilă. L-am implorat pe jandarmul din fața noastră să se oprească, să ne putem trage un pic sufletul, dar nu a dat niciun semn că ar fi dispus să ne asculte. Sudoarea curgea pe noi – șiroaie; umerii mă dureau de parcă aș fi avut răni deschise, atât de mult îi apăsa rucsacul; ne simțeam picioarele ca de plumb, dar mergeam mai departe, tot mai departe, fără oprire. «Mai avem mult?», ne întrebam unii pe alții, deși toți cunoșteam perfect traseul și ne era foarte clar cât mai aveam de mers.

Cum puteți să stați cu mâinile în sân când vedeți ceva atât de oribil? Veniți și salvați-ne de această umilință, pentru că aveți dreptul, dacă vă doriți cu adevărat. Iar dacă nu aveți suficientă demnitate umană s-o faceți, atunci măcar duceți-vă acasă, nu vă mai holbați așa la noi.

Străzile din jur erau blocate de poliție și, totuși, la fiecare colț de stradă, la fiecare poartă se adunau grupuri de curioși care priveau coloanele noastre fără să scoată o vorbă, dar cu mare interes. Mama i-a întrebat pe mai mulți dintre ei: «Ce frumos, nu?» Dar ei au rămas muți, nemișcați, nu-i răspundeau nici măcar cu o grimasă. Aceste fețe de statui voiau să transmită: «Nu e treaba noastră, noi n-am făcut nimic, nu suntem responsabili de nimic.» Bagajele pe care le căram m-au vlăguit, nu aveam putere să strig: «Cum puteți să stați cu mâinile în sân când vedeți ceva atât de oribil? Veniți și salvați-ne de această umilință, pentru că aveți dreptul, dacă vă doriți cu adevărat. Iar dacă nu aveți suficientă demnitate umană s-o faceți, atunci măcar duceți-vă acasă, nu vă mai holbați așa la noi.»

Lângă mine, un copil a izbucnit în plâns, epuizat – nu mai putea să-și ducă rucsacul. Mama lui i-a desfăcut curelele rucsacului, l-a pus peste bagajele ei și așa a venit mai departe cu noi. Dar nici ea nu mai făcea față. Apoi, au încercat să pună rucsacul pe pământ și să-l tragă după ei, pe jos, în praf.

Era un loc unde drumul cotea puțin. Acolo a fost momentul când am simțit că cedez, că nu-mi mai pot controla mișcările, că voi leșina. În aceeași clipă, o femeie care venea puțin în urma mea, a strigat cu voce plânsă, chinuită: «Domnule sergent, vă rog, mai încet!» M-am oprit o clipă ca să-mi adun puterile. Am respirat adânc și am mers mai departe. Vedeam deja fumul, fumul locomotivelor, și așa am putut să estimez distanța rămasă. Mai departe, mai departe! Tata venea lângă mine, chircit sub povara rucsacului; pe mustățile de culoarea paiului i se scurgea sudoarea de pe față. În mâini căra sacoșe și alte bagaje, pentru a salva cât mai mult din ce a obținut cu munca de-o viață.

De finalul drumului nu-mi mai amintesc aproape deloc, pentru că, la fel ca toți ceilalți, nu mai eram în stare de nimic, decât să gâfâi și să pășesc, să pășesc spre vagoanele indicate, pentru a scăpa cât mai repede de greutatea bagajelor. Am avut senzația că imediat ațipesc. În acea stare de visare, în care pătrundea agresiv tot timpul absurditatea realității, mă loveam la fiecare pas de corpurile oamenilor care se mișcau lângă mine. Poate că cineva m-a strigat chiar pe nume, dar n-am răspuns. Lăsați-mă în pace acum! Voiam să văd doar fumul, din când în când îmi ridicam capul și mă uitam la fumul care se înălța spre cer în norișori gri, fumul care mă chema, mă atrăgea, mă ademenea spre el și, care, cu instabilitatea lui diformă, corespundea perfect stării mele.

– Aici vă opriți!, am auzit în sfârșit ordinul. Vă urcați în vagonul ăsta, repede!”